• Lacrimile groazei din ochii copiilor, disperarea mamelor fugite fără soți, miracolul sutelor de îngeri ai cerului cu inimile și brațele deschise, la câțiva kilometri de inima războiului țarului Putin, în vama Siret
  • minunea mobilizării românilor în ajutorul ucrainenilor
  • cum au reușit câțiva oameni cu suflete mari să răspundă solicitării Curierului Regional de a ajuta o familie de refugiați și cum, împreună, am reușit să îi aducem în siguranță la Botoșani

25 februarie 2022, orele 14.00 – 16.30. Vama Siret, corespondent pe partea ucraineană vama Porubne. La noi – 1 km de români așteptând cu mâncare, sucuri, apă și tot ce au putut aduna pentru a-i ajuta pe cei aflați în cruntă nevoie. La ei, pe teritoriul Ucrainei – o coadă de 15 km de români și ucraineni așteptând să treacă granița în România.

Vama înlăcrimată, imaginile deznădejdii

Și vama e tranzitată continuu. Fie de mașini, amărâte dar și de lux, fie pe jos. Cel mai adesea femei și copii, tineri și câțiva bătrâni. Fără soți. De la primele ore ale dimineții în Ucraina a fost instaurată legea marțială. Niciun bărbat cu vârstă între 18 și 60 de ani nu mai este lăsat să părăsească Ucraina. La noi, refugiați cărora parcă nu le vine a crede că au putut fugi de război, priviri speriate, disperarea că nu știu unde vor dormi sau ce vor face… și lacrimi. Multe lacrimi. Dar când Dumnezeu îți închide o ușă , îți deschide o fereastră. Și fereastra refugiaților ucraineni, de data aceasta, au fost românii. Mulți botoșăneni, reprezentanți sau nu ai vreunui ONG, suceveni, preoți, pompieri. Fiecare cu ce a putut să aducă pentru a le face tranzitul mai ușor, temporar refugiaților. Și ți se rupe inima când îi vezi trecând, mame, copii și mame, fără a privi în urmă. Chiar dacă soții, tații și bunicii le-au rămas în calea bombelor lui Putin. Constatați că în mod consecvent spun că e doar războiul lui Putin. Pentru că, în același timp, Moscova e luată cu asalt de sute de mii de ruși care protestează împotriva războiului pornit intempestiv de Putin împotriva Ucrainei. Rușii nu sunt de acord cu Putin. Dar țarul pare că e puțin mai mult bolnav. La mansardă. Și are o ambiție, înainte de a preda ștafeta vrea să rămână în istorie ca cel care a refăcut URSS. Și refugiații continuă să vină. O tânără cară pe un umăr o geantă, în cealaltă mână are un geamantan mic , pe roți, deasupra căruia stă un copil mai mic, iar în dreapta agățată de hainele ei, un alt copil. Și par să fie copleșiți de mărinimia românilor veniți din Prahova, București, Cluj, Botoșani, Suceava, să ajute. Care cum poate. Unii nu au nimic de dăruit. Dar și-au amintit că știu limba ucraineană. Și au venit să ajute cu traducerea. Alții așteaptă refugiați care nu au nicio țintă pentru a le oferi găzduire. Un tânăr ce pare că se simte cel mai fericit om să ajute, le oferă îmbărbătare și cartele de telefon. Zeci de autoturisme ale cetățenilor din comunele apropiate ale Botoșaniului îi așteaptă pentru a-i duce unde au nevoie. Am văzut și câteva autocare. Printre ele, Romfour Tur, celebra firmă de transport călători. Managerul Andy Stan a decis că așa poate ajuta și el pe cei aflați în necaz.

Unde-s doi puterea crește, împlinit de Silegeanu, Stoiciuc, Leo și Moroșan

Unii au nevoie doar de o noapte de cazare. Au bilete la avion spre Polonia sau Italia. Alții sunt așteptați de rude în Italia. Dar războiul i-a fugărit doar cu ce au pe ei și copiii de mână. Și nu știu cum vor ajunge la cei ce îi așteaptă într-un alt colț de lume. O familie de ucraineni din Camenița a trimis mesaje de ajutor încă din timpul nopții la puținii cunoscuți din Botoșani și județul Neamț. Strigătul lor de ajutor a ajuns și la redacția noastră. La ora 11.00 am aflat că nu au primit încă niciun semnal de ajutor. Dar nu au încotro și s-au pornit spre vamă. Cum o vrea Dumnezeu. O mamă, o bunică și un nepot. Pentru că tatăl micuțului nu mai poate părăsi Ucraina. Mai ales că, acolo, acasă, tăticul este polițist. De la Neamț am putut discuta cu doamna Maria Cornea, o îndrăgită artistă a nemțenilor. Și nu a zis nu. Doar că distanța și alte aspecte conjuncturale ar fi făcut ca familia de refugiați să nu găsească pe nimeni care să îi aștepte la Siret. Și am decis că noi, cei de la Curierul Regional, nu trebuie doar să fim spectatori și să relatăm ce știm sau vedem. Ne-am implicat direct și imediat. Timpul este mai prețios ca niciodată în astfel de momente. În secunda doi am realizat că nu prea avem cum ajuta familia respectivă. Condiții de cazare la directorul redacției – zero. Și el stă tot în chirie. Dar trebuia să facem ceva. Și ne-am amintit că, peste noapte, o doamnă incredibilă a Botoșaniului , Mihaela Vasilica Stoiciuc, a creat un grup pe rețelele de socializare pentru a-i pune în contact pe cei ce au nevoie sau vor să ajute. Și am rugat-o să se alăture nouă. În 10 minute aveam o locuință, o cameră la vilă, pentru familia ce își pusese speranța în noi. Am sunat proprietarul, ni s-a confirmat și am mulțumit din suflet. Noi, pentru refugiați. Bucurie mare că putem ajuta și noi. În momentul următor am realizat că trebuie aduși din vamă. Și ei nu cunosc România. Au fost o singură dată în Botoșani. La un festival, când bunica a jurizat un concurs. Și nu aveau încredere în oricine. Decât în Marian Moroșan, directorul Curierului Regional. Imediat am zis că trebuie să îi aducem noi. Chiar dacă rezervorul mașinii redacției era gol. La fel și cardul bancar. Ideea a venit automat. Să cerem ajutor unui alt om cu suflet mare din Botoșani pentru ca misiunea să fie dusă la bun sfârșit. Și l-am contactat pe Cătălin Silegeanu, managerul celebrei firme Hidroplasto. S-a raliat imediat demersului nostru. Chiar dacă era plecat în Vaslui. Dar are la firmă o directoare ce echivalează cu zece domni manageri. Am stabilit rapid detaliile sprijinului și înainte de a pleca spre vama Siret am făcut o escală la Hidroplasto. Bănuții puși la dispoziție de către Cătălin Silegeanu au fost convertiți în combustibil pentru mașină și ceva mâncare. Și am plecat.

Leo – oaza de liniște a unor refugiați, tânăra translator și bucuria celor salvați din calea bombelor

După aproape trei ore de așteptare și contact direct cu efectele războiului în vama Siret, au ajuns și cei așteptați de noi. Între timp l-am cunoscut direct, pentru prima dată, pe Neagu Sandrinio de la Monitorul de Suceava, venit și el să ajute cu relatările de acolo. Și am văzut tot ce v-am descris în prima parte a materialului. Și am auzit povești de disperare. Și am simțit cum mă cuprinde furia. Împotriva atrocităților unor oameni ca Putin. Și lacrimile. Fără să vreau. Mai ales gândindu-mă că și ai mei ar putea trece printr-o astfel de situație. Și m-am ascuns după camera video. Să nu îmi vadă Valentina lacrimile. Care a venit cu mine, dar speriată, așteptând ca în orice moment vreo rachetă by Putin să rătăcească în vamă. Cei dragi, în astfel de momente, au nevoie de încurajare. Nu de lacrimi. Și m-am îmbărbătat. Și au ajuns, într-un târziu și refugiații noștri. Pe fâșie, de la depărtare, li se vedea teama, frica de a nu găsi pe nimeni pe partea românească. Mai ales că bateria amărâtului de telefon al redacției s-a închis. Protestând și el parcă față de ceea ce vedea. Și, din depărtare, am văzut cum, disperată, bunica suna și nu înțelegea de ce nu răspunde nimeni. Deși era înnourat, deodată , de la distanță, s-a văzut un soare imens pe chipul bunicii la intersectarea ochilor noștri. Și totul parcă se liniștise în jurul lor. O tânără firavă și un micuț speriat o însoțeau. Bucuria a fost mare. Dar și întristarea că nu putem vorbi mai multe. Ei nu știau limba română, noi nu cunoșteam ucraineana. dar nu ne-a împiedicat. Cine spunea că inimile pot comunica avea dreptate. am simțit asta ieri. Le-am luat bagajele și i-am condus la mașina redacției. Am așteptat să schimbe scutecul celui micuț, pe bancheta din spate, apoi am plecat. Pe drum am sunat-o pe doamna Maria Cornea pentru a o asigura că familia e în regulă. Dumneaei este în Neamț, dar își făcea griji. Mai ales că a cunoscut-o pe bunicuța care a dat speranțe multor tineri din Europa, iubitori de folclor. Apoi, nu am putut aștepta să ajungem la destinație. I-am anunțat și pe cei ale căror nume încep cu O mare de la OM, adică pe Cătălin Silegeanu, pe Mihaela Vasilica Stoiciuc și pe Leo.

”Acasă” printre îngerii de pe pământ

Și ne-am văzut de drum. Prin șuvoiul de refugiați încă speriați, sau așteptând pe marginea drumului, așezați pe puținele bagaje. Nici ei nu știau ce așteaptă. Probabil că îngerii lor încă nu ajunseseră. Și , de pe bancheta din spate, prin retrovizor am revăzut zâmbete, liniște, încredere. Și-au pus încrederea în noi și erau mulțumiți că nu au dat greș. Și gândul că nu putem comunica m-a frământat tot drumul. Și nu puteam să îi las la Leo fără să le explic foarte clar că pot sta acolo cât au nevoie, că vor avea ce le trebuie, că pot apela la mine dacă au nevoie de altceva în silele următoare… Și mă puneam în pielea lor și fiorii mă gâdilau pe șira spinării. Dar Dumnezeu a mai făcut o minune. La intersecția de la Uvertura a scos-o în cale pe fiica Valentinei. Și am realizat cât de important este, mai ales în astfel de momente, o limbă de circulație internațională. Cu ajutorul ei am putut comunica familiei de refugiați tot ce nu reușeam prin zâmbet, semne, și afecțiune. Și am ajuns la Leo. Și familia acestuia, chiar și cățelul, i-au primit pe refugiații noștri cu căldura aceea specifică ospitalității seculare a românilor. Și noi am mulțumit lui Dumnezeu că am putut face această trebușoară cunoscând oameni precum Leo, Cătălin și Mihaela.

Leave a Reply

Your email address will not be published.