Silegeanu, mesaj de Paște: ”nu putem cere minuni în timp ce oferim durere și provocăm suferință”

În pragul sărbătorilor pascale, când creștinii ortodocși cinstesc Învierea Fiului lui Dumnezeu, ne amintim că misiunea omului pe pământ este mântuirea, desăvârșirea sufletului. Simbolistica sărbătorii se frânge însă într-o realitate cruntă. Valorile cultivate de religia iubirii aproapelui nu se mai regăsesc printre oamenii preocupați să se îmbogățească, să obțină putere și să își construiască fericirea indiferent de mijloacele la care recurg. Umanitatea bolnavă de egoism se află în declin, iar balanța dintre bine și rău pare dezechilibrată.

Creștinismul are la bază cele mai înalte și greu de dobândit virtuți ale omului: iertare, altruism, smerenie, sacrificiu. Cei își care înțeleg datoria față de Dumnezeu încearcă să își canalizeze gândurile înspre binele altora, să ajute fără să aștepte nici măcar recunoștință, să împartă puținul cu cei care nu au nimic, să se mulțumească cu ceea ce viața le oferă. Acei oameni înțeleg că cea mai mare provocare pe care destinul le-o propune este să rămână echilibrați. Vremurile tulburi și provocările tot mai diversificate sunt o sită prin care a trecut, așa cum prezicea și Biblia, doar „o turmă”. Ponderea se află de cealaltă parte a baricadei, unde vedem oameni gata să sacrifice binele semenilor pentru a-și atinge obiectivele. Lupta pentru dominare, pentru supremație, afirmare și expansiune arată că lumea aceasta nu și-a priceput statutul. Oamenii sunt o parte dintr-un univers ale cărui dimensiuni nu pot fi estimate, deci par nesemnificativi în planul marilor schimbări evolutive. Totuși, paradoxal, ei configurează o soartă proprie, comună, la care fiecare individ contribuie fără să își dea seama.

Comploturi, uneltiri, invidie, ură, prejudecăți, război, moarte, egocentrism. Sunt direcția înspre care lumea aceasta pare să se îndrepte cu repeziciune. Spiritul nu mai are valoare. Cu toți clamăm etica și morala, însă majoritatea gândurilor și faptelor ne sunt croite după modelul propriei fericiri. Vorbim cu aroganță despre măreția noastră, fără să ne gândim la mârșăvia care ne cuprinde. Manifestăm toate plăcerile și nevoile sub pretextul că viața este singulară, iar persoana noastră este prioritatea efemerei existențe. Ne dorim bani, faimă, influență, asumându-ne să ne distrugem sufletul. Aceasta nu poate fi decât calea pierzaniei.

Într-o eră a individului, e dificil să discutăm despre binele comun, iar într-o lume aflată într-un stadiu avansat de disoluție, este îngrijorătoare proiecția viitorului. Este clar că nu lăsăm o moștenire sănătoasă posterității, semnele profanului fiind vizibile. În ultimii doi ani, ne-am rugat să scăpăm de boală, iar acum ne rugăm să avem pace și siguranță. E necesar să ne întrebăm însă care sunt meritele noastre. Nu putem cere minuni în timp ce oferim durere și provocăm suferință. Nu putem cere iertare fără să ne cuprindă rușinea și regretul greșelilor noastre.

Iisus a coborât în Iad pentru această lume, acceptându-și condiția umană. Învierea Sa este dovada că există întotdeauna o nouă șansă. Acesta este indiciul salvării omenirii. Lumina de care avem nevoie nu vine din Ierusalim. Ea trebuie să curgă din sufletele noastre, în sensul căinței și voinței de a ne vindeca de cea mai răspândită și perpetuată afecțiune: răutatea.

Cătălin SILEGEANU